nu i se vede decât coama țepoasă și aspră

și cum mușcă din pământ,

veacul ce a început

risipindu-se în stihii

și cu fiecare zi

arzând tot mai vitregit

în piepturi, la hotar de trezie și de vis.

 

și cum și-o privire spălăcită poate fi o torță,

ascultați, vedeți: o limbă trece peste buze discret,

roua înflorește pe frunte

și dogoarea dinăuntru pârjolește

nemernic și avid.

 

mantia lumii cernită

e acum roasă de un foc ce nu arde,

dar inundă.