S-adorm în chinuri și urgie, fie…
Decât făr de tine-n veșnicie.
Treptat-n durere să m-afund,
căci iluzie-i trupeasca durere;
Și de mii de ori trupul să se frângă,
Dar niciodată – sărmanul suflet să nu plângă.

Rană-n carne arde-mi,
Os pe nesimțite smulge-mi,
Dar să nu fie aievea povara
sfâșierii lui, a sufletului;
Căci eu pot trăi: lovit, strivit, zdrobit –
Dar nu de suflet pustiit.

De pe tipsia cu cărnuri
buzele mi le ridic și zic:
-Pot pe dată să te-nfrunt,
să mă înalț ca-un spic, vajnic,
peste-acest meleag corupt.
Dar la ce folos, când, iată,
dușmană este ființa mea, conștiința?
Întâi să mă răpun, victorios, pe mine,
apoi pe ceilalți să-i înfrunt.
Mă simt slab, vlăguit, subțire,
în mătase acoperit.
Poți să mă ucizi dintr-o singură privire.

La revărsat de gene,
Sunt hohote-n sprâncene;
Caldă e lumina lor,
Cald surâsul ochilor.

Mă uit în ei, departe,
Mă uit în ei ca-n carte.
Mă-nfrupt din privirea ta,
Se-nfruptă așijderea.

Mă uit în gol, în spate,
cum timpul se mai zbate,
cum trecutul subțiază,
cum ea, moartea, jubilează.
Ce-a mai rămas? Doar un fior.
Ce-a mai rămas? Doar un cotor –
de amintire palidă, de carte sfâșiată…
Neîndoios mă simt secătuit,
când planul morții a izbutit.
Întâi momentul, apoi amintirea.
Apoi fiorul și durerea.
Apoi… viața de apoi.